Scriitorul român care explicat cum se fraudau alegerile pe vremuri: „Dacă votează, merge la pușcărie onorabilul”
Una dintre constantele democrației românești, încă de la intrarea în vigoare a Legii electorale din 1864, a fost frauda electorală. Practica furtului de voturi era atât de răspândită, încât a devenit un element definitoriu al peisajului social și cultural. Glumele din folclor, paginile literaturii, cu personajele memorabile ale lui Caragiale, Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu, și editorialele vremii au păstrat în memorie imaginea unei societăți în care, parafrazând cinic un celebru dicton atribuit lui Iosif Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.
Replicile din „O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale, moment de referință în literatura satirică românească, au devenit lecție obligatorie pentru liceeni, repetate adesea înaintea Bacalaureatului, mai ales de elevele în căutare de inspirație rapidă. Cu puțin timp înainte de alegeri, personajele Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu analizează listele electorale, încercând să anticipeze opțiunile de vot ale alegătorilor. Se împart nume pe culori și se trasează strategii:
„Trahanache. Farfuridi și Brânzovenescu (stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale, fiecare are câte un creion colorat în mână)
Brânzovenescu: Șaizeci și nouă cu roșu, buni… unsprece cu albastru… ai lor.
Farfuridi: Doisprezece..
Trahanache: Ai puțintică răbdare… unu, doi, cinci… șapte… zece., unsprezece.
Farfuridi: Doisprezece…
Trahanache: Cu Ienache Siripeanu.
Brânzovenescu: Nici nu mai are drept de vot, de când și-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la pușcărie onorabilul
Trahanache: Ai puțintică răbdare… Da’, dacă-1 putem aduce să voteze cu noi?
Farfuridi: Altă vorbă… Să voteze cu noi e ușor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… (…)“, relatează historia.ro.
Caragiale, despre cum se fraudau alegerile pe vremuri
Deși piesa a fost finalizată în 1884, această scenă are un precedent: o variantă jurnalistică, apărută într-un articol publicat de Caragiale în ziarul Timpul din 7 iunie 1879. Scrierea viza desfășurarea alegerilor din luna mai a acelui an, iar Caragiale, încă pe baricadele presei liberale, ridiculiza practicile electorale ale vremii.
Ulterior, scriitorul trece de partea Conservatorilor, aflați în opoziție, și, în stilul clasic românesc, aceștia încep să strige că alegerile au fost fraudate. Presa conservatoare alimentează campania cu editoriale lungi și sentimentale, dar și cu documente procurate de la Administrația Liberală, grație etern dispușilor la jocul dublu (în stilul vremurilor de azi).
Articolul lui Caragiale pornește de la precizarea scurtă și senzațională, ca un foc de revolver sub bolțile unei Catedrale:
„Ne cade în mână copia unui document foarte interesant — o circulară adresată tuturor președinților de comitate electorale din județe de către d. C.A. Rosetti. Ne grăbim a-1 da la lumină ca o nouă și strălucită dovadă de chipul cum înțeleg radicalii noștri libertatea în alegeri“.
Un astfel de document este Circulara din 23 aprilie 1879, trimisă de Comitetul Electoral Central liberal către filialele județene, în care se cereau listele electorale „oarecari dificultăți, ce s-ar putea înlătura prin concursul nostru“.
Formulări ca „prin concursul nostru” trădează, de fapt, intenția clară de a ajusta listele în favoarea PNL. Nu se cunosc exact metodele prin care se făcea această „corectare”, dar scrisul lui Caragiale înflorește tocmai în această zonă ambiguă, unde gazetarul dă frâu liber scriitorului, caricaturizând realitatea prin anecdote și scene savuroase.
Pentru a da putere de convingere dezvăluirii, gazetarul imaginează cum s-au întâmplat lucrurile la București după primirea listei de la un Comitet electoral județean:
„Se zice că a comis mai multe abuzuri”
„După toată socoteala făcută de comitetul patrioților din partea locului, marele partid nu poate fi sigur decât de 11 alegători, unii funcționari, alții rude de-aproape ale cutărui ministru sau ale prefectului. Este neapărat, prin urmare, a se mai asigura șapte voturi cel puțin. În conformitate dar cu cele notificate prin enciclica de mai sus a pontifului suprem, comitetul electoral înaintează lista cu observațiile cuvenite. Cei 11 sunt șterși cu condeiul roșu, alții, mai mulți ori mai puțini, sunt șterși cu condeiul albastru; asupra acestor două categorii stau scrise jos următoarele două notițe scurte și cuprinzătoare: «Roșiii sunt toți ai noștri». — «Ceilalți sunt ai lor siguri». Rămâne încă o treime, categoria celor cu păsuri, și asupra fiecăruia din aceștia comitetul electoral local scrie pe larg observațiile sale.
De exemplu: «D.X…, opozant, are un nepot judecător la tribunalul de aici; ține la el ca la fiul său; vrea încă să-l lase moștenitor. Junele se zice că a comis mai multe abuzuri, și acum, după mai multe denunțări, este amenințat a-și pierde postul și a fi dat în judecată. Dacă nepotului i s-ar pune cuțitul la os de la înaltele locuri, unchiul desigur s-ar înmuia».
D.C.A Rosetti citește notița și o recomandă locurilor competente spre cele de cuviință, după care d. X… este șters cu creion roșu. (…)“.
Acel Caragiale era în 1879 la Timpul. Dar în 1885 îl regăsim la Voința Națională, ziar liberal aflat de partea puterii. Acolo, în 4 octombrie, el răspunde ziarului Românul care acuzase, încă o dată, fraudarea alegerilor din noiembrie 1884 – câștigate, evident, tot de liberali. Oficiosul Conservator denunțase fraudarea alegerilor. Scrie Caragiale: „Este un colosal moft politic tânguirea vecinică, că alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevăr că s-a atins de către guvern libertatea votului“.
