Secretele „Țării Căpșunilor” din România comunistă. Povestea satului care aproviziona Europa cu căpșuni
Desemnată ani la rând drept „Țara Căpșunilor”, zona Satu Mare s-a impus ca lider în cultivarea celor mai apreciate căpșuni din România.
Emblema acestei tradiții a fost comuna Halmeu, situată la granița de nord-vest a țării, de unde fructele parfumate porneau spre piețele din Europa Centrală și de Est, devenind un simbol al agriculturii locale și al exportului românesc.
Halmeu – de la „Țara Căpșunilor” la exporturile ratate ale României comuniste
La granița nord-vestică a României, între Ucraina și Ungaria, comuna Halmeu, cu cei aproximativ 5.000 de locuitori ai săi, a devenit în a doua jumătate a secolului trecut un simbol al agriculturii românești. Recunoscută pentru solurile sale fertile, Halmeu și-a câștigat renumele de „Țara Căpșunilor”, un titlu atribuit de localnici și confirmat în fiecare vară de mirosul dulce al fructelor care împânzeau piețele din toată țara.
Potrivit arhivelor Primăriei Halmeu, primele culturi de căpșuni au fost aduse aici înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, iar condițiile pedoclimatice din zonă s-au dovedit ideale pentru dezvoltarea acestei culturi. Adevăratul avânt a venit însă odată cu regimul comunist, când statul a decis să transforme căpșunul într-o marfă strategică de export.
O cultură cu potențial, sabotată de sistem
În anii ’60-’70, Halmeu și localitățile învecinate – Ardud, Viile Satu Mare, Viile Turulung – produceau anual peste 15.000 de tone de căpșuni. O bună parte era destinată exportului, în special către Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria sau fosta RDG. La nivel național, Satu Mare livra aproape jumătate din întreaga producție de căpșuni pentru export.
Teoretic, planul era ambițios: Direcția Agricolă Județeană prevedea extinderea suprafețelor cultivate la peste 2.600 de hectare. În practică însă, doar aproximativ 1.000 de hectare ajungeau să fie efectiv lucrate, iar lipsurile cronice din sistemul centralizat – forță de muncă insuficientă, lipsa ambalajelor, depozite nefuncționale – sabotau constant rezultatele muncii țăranilor.
Recolte pierdute în șuri și lăzi goale
Relatările din presa vremii sunt grăitoare. În 1968, la Gherța Mare, tone de căpșuni stăteau abandonate într-o șură, în stare avansată de degradare, pentru că centrul de prelucrare refuza să le preia. La Turț, mirosul fructelor intrate în putrefacție era ghidul sigur spre centrul de achiziție, unde butoaiele stăteau neînchise, din lipsă de bioxid de sulf.
Ambalajele erau insuficiente sau prost realizate, iar etichetele element crucial pentru standardele de export, căci se dezlipeau sau lipseau.
„Noaptea nu s-a încărcat nimic pentru că nu aveam lipici pentru etichete”, nota un articol al Cronicii Sătmărene, potrivit adevărul.
În plină caniculă, marfa era manipulată haotic, ceea ce ducea la deteriorarea fructelor încă dinainte de a ajunge în trenurile frigorifice.
Cu toate aceste probleme, căpșunii din Halmeu își păstrau renumele pentru gustul intens, parfumul aparte și dimensiunea impresionantă – „cât pumnul”, spuneau comercianții. Însă succesul din câmp nu putea compensa lipsa unei infrastructuri funcționale. De la agricultori nemulțumiți că nu primeau suficiente lăzi, până la muncitori apatici care asistau la degradarea recoltei, sistemul părea în continuă contradicție cu potențialul regiunii.
Un exemplu sugestiv venea din Halmeu, principalul nod de export. În fața rampei de încărcare, zeci de vagoane frigorifice și camioane cu fructe proaspete așteptau ore întregi. În loc de eficiență, reporterii descriau o imagine haotică, cu sute de oameni stând nefolosiți, mâncând din căpșuni sau privind nepăsători spre lăzile care trebuiau încărcate.
Halmeu – simbol al unei agriculturi ratate de sistem
Astăzi, Halmeu rămâne o pagină importantă în istoria agricolă a României. În perioada comunistă, nu doar căpșunile au trecut prin gara locală. Din Halmeu porneau trenuri încărcate cu aur din Apuseni, uraniu sau cherestea, toate destinate exportului spre Uniunea Sovietică.
Dar căpșunile, simbol al unei munci cinstite, sezoniere și de multe ori nevalorificate la adevăratul potențial, au devenit emblema unui paradox românesc: avem pământ roditor și oameni muncitori, dar un sistem care, atunci când ar fi trebuit să ajute, a încurcat. Iar Halmeu, cândva inima exportului de căpșuni, a fost și martorul tăcut al acestor eșecuri.
