Obiceiuri erotice neobișnuite din trecutul românilor. Fete cumpărate la târg, dovezi publice ale virginității și implicarea nașului în viața de cuplu
De-a lungul secolelor, viața intimă a românilor a fost însoțită de numeroase obiceiuri și credințe, unele dintre ele surprinzătoare pentru zilele noastre. Tradițiile legate de căsătorie, dragoste și sexualitate erau adesea încărcate de simboluri, superstiții și ritualuri cu rol social bine definit.
Printre cele mai răspândite practici se număra verificarea virginității miresei după noaptea nunții, un obicei cu rădăcini adânci în cultura rurală. În anumite sate din zona montană a Văii Jiului, exista o tradiție numită „cămeșuța de pe culme”, prin care mirii trebuiau să dovedească în fața comunității că mireasa a fost fecioară. Acest ritual se desfășura a doua zi după nuntă și era perceput ca o validare publică a „cinstei” fetei. Obiceiul a fost abandonat treptat, dispărând aproape complet până la începutul secolului XX.
Cinstea miresei
„În dimineaţa zilei de luni după nuntă, după ce se făcea ziuă, nuntaşii ieşeau afară să privească pe culmea din faţa casei pe care se puneau hainele să se usuce. În cazul în care mireasa nu a fost fată mare se punea o cămeşuţă, purtată de obicei sub ie, la vedere, pe culme. Era cea mai mare ruşine pentru mireasă şi pentru familia ei. În multe cazuri se strica toată mustăria dintre cei doi tineri, fata plecând acasă împreună cu rudele şi nunta se termina subit. În cazul în care se întindea cămeşuţa albă pe culmea de haine şi fata făcea cale întoarsă, se iscau certuri mari între cele două familii şi uneori duşmănia şi ura durau şi câte două generaţii, până când familia fetei se simţea satisfăcută că-şi spălase ruşinea”, afirma Dumitru Gălăţan Jieţ, în volumul Riturile de trecere din Ţinutul Momârlanilor, relatează historia.ro.
Un obicei asemănător, localizat în zona Brăilei, a fost relatat de scriitorul Panait Istrati, în nuvela „Chira Chiralina”.
„La noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arată musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta:am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţăia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese. Cunoşti ceva mai barbar şi mai oribil? Există oare perversiune ori perversitate, viol sau violenţă, viciu ori sadism care să fie mai inumane, mai crude, mai neînchipuite ca bucuria asta, ca spectacolul, obiceiul acesta infam şi ruşinos?...”, scria Panait Istrati, în povestirea publicată în 1923.
Mamele care năşteau copii din flori
În satele izolate din munții Transilvaniei, mai ales în așezările din Valea Jiului, a existat până nu demult o tradiție neobișnuită, păstrată din generație în generație. Era un obicei dedicat fetelor care urmau să nască „copii din flori”, concepuți în afara căsătoriei, și care, în ochii comunității, aveau nevoie de o „spălare a rușinii”.
„Prin unele sate din Transilvania şi mai ales în Munţii Apuseni exista mai demult obiceiul, ca dacă o fată necăsătorită era însărcinată, două femei mai în etate o luau şi o duceau la un gard, la un plop sau la o salcie. Aici, după ce-i împleteau părul ca la neveste, ziceau de trei ori cunună roaba lui Dumnezeu cu gardul, cu propteaua gardului, cu plopul, cu salcia”, scria etnograful Simion Florea Marian, în volumul „Sărbătorile la români”.
Fete cumpărate la târg
Obiceiul târgurilor de fete din satele Apusenilor are o istorie adânc înrădăcinată în cultura locului. Potrivit unor istorici, tradiția datează încă din Antichitate, când triburile din teritoriile de azi ale României organizau astfel de întâlniri pentru a facilita căsătoriile între tineri. Fetele de măritat erau prezentate publicului chiar de către părinții lor, iar „valoarea” lor era stabilită în funcție de frumusețea și reputația lor.
Cele considerate foarte frumoase aveau chiar ele pretenția să fie „vândute” celui mai bun pretendent, în timp ce tinerele mai puțin atrăgătoare, în lipsa ofertelor, ajungeau să-și „cumpere” singure un soț, oferindu-le bărbaților diverse bunuri sau zestre.
„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu:năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”.
Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.
Descântecele cu flori
În vechile tradiții românești, dragostea nu era lăsată doar în voia sorții. Fetele tinere apelau adesea la descântece și vrăji, iar florile jucau un rol esențial în aceste practici. Printre plantele considerate a avea puteri magice, mătrăguna era, de departe, cea mai temută și cea mai căutată.
„Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare”, relata profesorul Ion Simionescu, în volumul „Din tainele florilor” (1923).
„Fetele sau femeile tinere merg câte două, la miezul nopţii, goale şi despletite, îmbrăţişate şi sărutându-se tot drumul, până la locul mătrăgunei. O dată ajunse, ele se culcă una peste alta şi, cu mâna, smulg o frunză. Se întorc apoi, tot dansând şi sărutându-se, şi lasă să se usuce frunza de mătrăgună, până când o pot face praf. Se duc apoi la moară, fură cu mâna întoarsă făină, pe care o cern printr-o sită întoarsă. Cu această făină, frunză de mătrăgună şi miere fac o pastă pe care o lasă să se acrească. Se pune apoi fie în ţuică, fie în ceai, fie în cafea, fie într-o plăcintă pe care o oferă flăcăului pentru a-I trezi dragostea”, scria Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxs la Genghis-han”.
Ritualurile erotice de sărbători
În credința populară românească, sărbătorile mari nu erau doar prilej de petrecere și bucurie colectivă, ci și momente cu o încărcătură aparte pentru cei care tânjeau după dragoste. Se spunea că atunci, în miezul nopților magice sau la răsăritul unor zile cu semnificație, farmecul și vraja puteau atinge sufletul dorit. Ritualurile cu caracter erotic erau nelipsite de la aceste momente speciale.
„În seara de către sfântul Andrei fetele şi văduvele îşi fac pe ursită, vrăjind de dragoste, de peţire, căutându-şi de noroc sau făcându-şi farmece de răutate, care trebuie să se lipească de duşmani şi de casele lor. Prin alte părţi, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă prin ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine faţa apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice:Sfinte Andreiu, scoate-i chipul la faţa apei, ca în vis să-l visez, ca aievea să-l văz. Atunci apa din fântână se tulbură şi fata îşi vede, se spune, chipul uristului ei”, afirma etnograful Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut.
„Alte fete vrăjesc cu oglinzile. Se pune o fată pe un scaun având înaintea ei o oglindă, în spate alta, iar la dreapta şi la stânga câte două sau patru lumânări. Dacă fetei i se arată ceva în oglindă ea îşi va face unele socotinţe cu privire la viitorul ei. Astfel, de pildă, dacă i se va părea un mort, va zice că bărbatul pe care-l va lua va muri peste puţin de la căsătorie”, scrie Tudor Pamfile, în „Sărbătorile la români” (1913).
Mutul căluşarilor
Numeoroase jocuri şi tradiţii arhaice ale poporului român au ca temă erotismul, cele mai multe fiind jocurile la care participau cetele de tineri: Ţurca, Boriţa, Cerbul, Brezaia, Capra şi Căluşarii. Deseori grupurile de tineri pornite la colindat erau însoţite de un personaj care avea rolul de a aduce fertilitatea în familiile celor colindaţi, folosind uneori un falus din lemn, legat la brâu, sau un buzdugan.
„Falusul Mutului şi, uneori, totemul cetelor de căluşari din Oltenia, confecţionat din lemn răsucit în formă de cap şi gât de pasăre de baltă, se numeşte Cioc. În satele de la sud de Carpaţi falusul este sinonim cu Ciocul, unul din primele cuvinte învăţate de băieţi de la mamele acestora”, afirma Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Profesorul Ion Ghinoiu relata şi despre Jocul Căluşarilor şi ritualurile erotice ale acestuia. Se remarcă între personajele din ceată „mutul căluşului”, considerat „un personaj ciudat şi misterios, care se îmbracă în haine peticite, poartă la brâu un falus cioplit în lemn, iar pe cap o mască din piele întoarsă de capră, barbă de ţap, căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. El nu răspunde la comenzile Vătafului, iese din joc şi pedepseşte căluşarii, lovindu-i cu paloşul pe spate, îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execută tot felul de năzdrăvănii cu falusul etc”.
Bătutul parului
Un alt ritual cu valențe erotice este cunoscut sub numele de „bătutul părului”. Conform etnologului Ion Ghinoiu, acesta reprezintă un ceremonial nupțial care ar putea sugera o inițiere sexuală a tinerilor de către nași, considerați reprezentanți ai moșilor și strămoșilor pe linie paternă. Practica a fost documentată până târziu în unele societăți arhaice.
„Informaţiile etnografice şi folclorice, precum obiceiul atestat în Ţara Almăjului ca mireasa să nu doarmă prima noapte cu mirele şi bogăţia folclorului erotic pe această temă (Naşul vede Întâi ... miresei; Înaintea ginerelui trece naşul; O dată vede naşul ... finei) ridică problema controversată a iniţierii finilor de către naşi în vederea procreării. Aluziile erotice la adresa naşului, ideal de masculinitate şi virilitate, abundă de-a lungul întregului ceremonial nupţial”, scrie Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
