Îl recunoști? Răpus de cancer, artistul care le-a adus ardeleanilor Vestul Sălbatic se întoarce din exil pentru a-și găsi sfârșitul acasă
Mircea Veroiu – un nume care nu mai are nevoie de introducere în istoria cinematografiei românești. Regizorul care a creat punți între Ardeal și Vestul Sălbatic, între realismul românesc și fantezia cinematografică a genului western, s-a stins din viață cu discreție, dar a lăsat în urmă o operă ce continuă să fascineze generații. După ani petrecuți în exil, s-a întors acasă pentru a-și găsi sfârșitul printre ai lui, în România care i-a inspirat filmele și i-a hrănit visurile, scriu cei de la Newsweek.
De la catedra de sport la platoul de filmare
Născut pe 29 aprilie 1941, Veroiu a fost mai întâi absolvent al Institutului de Cultură Fizică şi Sport. În 1964, a fost repartizat ca profesor într-o școală din Oltenița, dar nu s-a prezentat niciodată. A fost dat în urmărire de miliție, iar acest moment de ruptură i-a schimbat radical cursul vieții. A ales arta, urmând regia la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, unde a fost coleg cu Dan Pița.
În anii studenției a semnat mai multe scurtmetraje, dar notorietatea a venit odată cu documentarul „Apa ca un bivol negru” (1970), realizat după inundațiile devastatoare din acel an. O capodoperă timpurie, cu o încărcătură poetică rară, filmul anunța deja un cineast cu o voce distinctă.
Un western românesc de neuitat
Veroiu este considerat unul dintre fondatorii „osternului” – varianta est-europeană a westernului. Cel mai cunoscut film al său rămâne „Artista, dolarii și ardelenii” (1980), cu Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu și Ovidiu Iuliu Moldovan în rolurile principale. Parte din trilogia scrisă de Titus Popovici, alături de celelalte două filme regizate de Dan Pița, această peliculă a adus umor, nostalgie și curaj într-o cinematografie altfel înăbușită de cenzură.
Publicul l-a iubit, criticii l-au respectat. Veroiu era un povestitor vizual rafinat, cu un gust desăvârșit pentru detaliu și atmosferă. Filmele sale sunt marcate de dialoguri memorabile, peisaje picturale și o melancolie subtilă.
Parisul nu i-a fost acasă
În 1985, după premiul obținut la San Remo pentru filmul „Adela”, Mircea Veroiu pleacă în Franța împreună cu soția sa de atunci, actrița Elena Albu. Dar Parisul nu l-a primit cu brațele deschise. Regizorul se vede nevoit să treacă în Italia, unde va rămâne o vreme, fără a reuși să se afirme în spațiul occidental.
Exilul nu i-a fost prielnic. Departe de rădăcinile sale, de locurile și oamenii care îi alimentau imaginația, Veroiu a fost un artist înstrăinat. A revenit în România în anii ’90, bolnav, dar încă pasionat de cinema. A mai realizat câteva filme, între care „Femeia în roșu” (1997), ultimul său lungmetraj.
„S-a întors să moară acasă"
Scriitoarea Silvia Kerim, prima sa soție, avea să povestească, emoționant, despre finalul vieții regizorului. Deși despărțiți de ani buni, păstraseră legătura. „Avea nevoie de optimismul meu”, i-a spus el. Când Silvia l-a vizitat la Paris și a aflat de cancer, a fost șocată. Veroiu părea sănătos, dar boala era deja avansată.
„Era marcat de semnele morții la ultima lui premieră. L-am vizitat la spital cu trei săptămâni înainte să moară”, povestește ea.
După moarte, a fost incinerat, contrar credințelor sale. Ani la rând, cenușa sa a fost uitată într-o cutie de tablă. Abia în 2008, cu ajutorul prietenilor Dan Pița și Niculae Mărgineanu, urna sa a fost depusă la Cimitirul Bellu, lângă alți mari artiști.
Actorul Mircea Veroiu nu a fost un cineast al gesturilor spectaculoase, ci al construcției lente, al tăcerilor care spun totul. Printre capodoperele sale se numără „Nunta de piatră”, „Duhul aurului”, „Dincolo de pod”, „Semnul șarpelui”, „Adela” sau „Craii de Curtea Veche”. Filme care nu doar spun povești, ci pun oglinzi în fața istoriei, a oamenilor, a iubirii și a morții.
A murit discret, fără valuri, dar filmele lui încă tresar de viață. Mircea Veroiu s-a întors acasă nu doar ca să moară, ci și ca să rămână – prin opera sa, prin imaginea ardelenilor pierduți în Vestul Sălbatic, prin eleganța regiei și forța vizuală care nu se uită.
