De ce asiaticii poartă alb și nu negru atunci când țin doliu. Semnificația morții
În timp ce în culturile europene și nord-americane negrul este culoarea tradițională a doliului, în multe societăți asiatice locul acesteia este luat de alb. Departe de a fi o simplă diferență estetică, alegerea culorii are rădăcini profunde în modul în care este percepută moartea în diverse culturi ale lumii.
În India, China, Japonia sau Vietnam, albul este asociat cu puritatea, eliberarea și trecerea sufletului într-o altă etapă a existenței. Moartea nu este văzută ca o despărțire definitivă, ci ca o transformare naturală, o întoarcere la esența universală. În aceste culturi, doliul exprimă mai puțin durerea pierderii și mai mult respectul pentru ciclul vieții și acceptarea reîntoarcerii în natură.
În China Antică, influențele taoiste și confucianiste susțineau ideea că viața și moartea sunt două fețe ale aceluiași drum. Albul, ca simbol al reîntoarcerii la armonia cosmică, era purtat de rudele defunctului la funeralii. În zonele rurale din China, tradiția se păstrează: membrii familiei poartă robe albe simple, din bumbac neînălbit.
În India, unde domina filosofia reîncarnării, moartea este doar o etapă dintr-un ciclu nesfârșit de naștere și renaștere. Albul semnifică renunțarea la atașamentele pământești. Văduvele, de pildă, poartă alb pentru tot restul vieții, marcând retragerea din viața socială și orientarea spre reflecție spirituală.
În Japonia, decedații erau îmbrăcați în kimono-uri albe, iar rudele purtau la rândul lor această nonculoare pentru a onora tranziția sufletului, potrivit omofon.com. În ritualurile shintoiste, albul continua să semnifice curățirea spirituală și despărțirea de lumea materială.
Negrul în Occident
În Europa și America, percepția morții este strâns legată de ideea de pierdere ireversibilă. Moartea este văzută ca o întrerupere bruscă și definitivă a existenței, însoțită de suferință. Negrul devine astfel simbolul întunericului, al durerii și al misterului morții.
Rădăcinile acestei viziuni se regăsesc în cultura medievală europeană, influențată de creștinism. Biserica Catolică a impus purtarea veșmintelor negre în cadrul slujbelor de requiem, asociind această culoare cu tristețea și cu recunoașterea fragilității vieții omenești. În perioada victoriană, aceste reguli au fost strict codificate, Regina Victoria a purtat negru tot restul vieții după moartea soțului său, Prințul Albert.
Ulterior, această tradiție a fost transmisă și în America de Nord, prin intermediul coloniștilor puritani, care considerau negrul un simbol al modestiei și al sobrietății religioase.
Astăzi, tradițiile se schimbă, iar granițele culturale devin tot mai fluide. În Japonia și în marile orașe din China sau India, negrul a început să fie adoptat ca vestimentație de doliu, influențat de globalizare și de modernitate. În Occident, în schimb, funeraliile au devenit mai des un prilej de a „celebra viața”. Tot mai des, participanții poartă haine în nuanțe deschise sau chiar colorate, care reflectă personalitatea celui trecut în neființă.
Indiferent de culoare sau de ritual, doliul rămâne un gest profund uman. Fie că este exprimat prin negru, alb sau alte simboluri, el reflectă atât durerea pierderii, cât și legătura vie cu cei care nu mai sunt printre noi.
