Cum s-a produs accidentul de la Cernobîl, în urmă cu 39 de ani: „Nu exista nicio cale de salvare”
Pe 26 aprilie 2025, s-au împlinit 39 de ani de la cel mai grav accident nuclear din istorie: explozia reactorului 4 al centralei de la Cernobîl. Tragedia a devenit un exemplu elocvent despre eșecul unui stat în a-și proteja cetățenii în fața unei crize majore.
În dimineața acelei zile, la ora 1:23, Olexandr Akimov, responsabilul de tură al Unității 4, a ordonat oprirea reactorului după finalizarea lucrărilor pregătitoare pentru o viitoare oprire planificată. Operatorul Leonid Toptunov a îndepărtat capacul butonului sistemului de siguranță și l-a apăsat. A fost declanșat procesul de coborâre a celor 187 de tije de control, iar luminile de pe panou au indicat începutul procedurii. Akimov a observat acest lucru, precum și semnalele de scădere a puterii reactorului. S-a întors la panoul de siguranță pe care îl supraveghea în timpul experimentului.
Însă, brusc, puterea reactorului a început să crească rapid, depășind orice scenariu imaginabil. Toptunov a strigat despre creșterea periculoasă a nivelului de energie, dar nu mai era nimic ce putea face. Akimov a ordonat oprirea reactorului și a încercat să decupleze cuplajele electromagnetice ale dispozitivelor CPS, însă era deja prea târziu.
„Nu exista nicio cale de salvare... Au urmat două explozii puternice”
„Pe 26 aprilie 1986, la ora 1.23 dimineaţa, Olexandr Akimov, responsabilul de tură al Unităţii nr. 4 din Centrala nucleară de la Cernobîl, a ordonat oprirea reactorului la sfârşitul lucrărilor întreprinse înainte ca unitatea de alimentare să fie oprită pentru reparaţiile planificate. Leonid Toptunov, unul dintre operatorii reactorului, a îndepărtat capacul de pe butonul sistemului de siguranţă al reactorului, care previne greşelile accidentale, şi l-a apăsat. Conform acestui semnal, 187 de tije de control ale reactorului au început să coboare spre miez. Luminile s-au aprins pe ecran, iar săgeţile indicând tijele s-au pus în mişcare.
Stând întors pe jumătate către panoul de control al reactorului, Olexandr Akimov a observat asta; a văzut, de asemenea, că săgeţile indicatorilor de dezechilibru al tijei de control automat a luminat la stânga, aşa cum ar fi trebuit, ceea ce însemna o scădere a capacităţii reactorului. După aceea, s-a întors la panoul de siguranţă, pe care îl supraveghea în timpul experimentului. Atunci s-a întâmplat ceva care nu putea fi prevăzut nici măcar de cea mai nestăvilită imaginaţie. După o uşoară descreştere în putere, reactorul, brusc, a început să crească într-un ritm tot mai mare, au apărut alarmele. Toptunov a strigat despre creşterea alarmantă a puterii. Totuşi, era dincolo de puterile lui să facă ceva. Tot ce putea face era să ţină apăsat butonul sistemului de siguranţă al reactorului. Tijele CPS erau în zona activă. Nu mai avea la dispoziţie, nici el, nici altcineva, alte căi de acţiune. Akimov a strigat: «Opreşte reactorul!».
A sărit la consolă şi a dezactivat cuplajele electromagnetice ale dispozitivelor de acţionare a tijelor CPS. Acţiunea lui a fost corectă, dar inutilă. La urma urmei, logica sistemului de control, adică toate elementele de circuite logice, a funcţionat corect, tijele se aflau în zona activă. Acum ştim: după apăsarea butonului sistemului de siguranţă al reactorului, nu au mai existat acţiuni corecte, nu exista nicio cale de salvare... Au urmat două explozii puternice, la un interval scurt de timp. Tijele sistemului de siguranţă al reactorului s-au oprit din mişcare fără a fi parcurs nici măcar jumătate din drum.
La ora 1.23 dimineaţa, reactorul a fost distrus de puterea neutronilor rapizi. Acesta este un accident puternic, cea mai mare catastrofă care se poate întâmpla vreodată unui reactor nuclear. Nimeni, niciodată, nu s-a pregătit pentru asta”, declara Anatoli Diatlov, inginerul-șef adjunct prezent în camera de control în acea noapte, relatează historia.ro.
În relatarea sa, Diatlov se poziționează mai mult ca observator, fără a menționa implicarea sa directă. După dezastru, Anatoli Diatlov a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru „gestionarea defectuoasă a unor întreprinderi cu potențial exploziv“, ispășind cinci ani. A reușit să-și publice memoriile, „Cernobîl. Cum s-a întâmplat”, și a murit în 1995, în urma unei insuficiențe cardiace. La momentul exploziei, fusese expus unei doze de 3,9 Sievert (390 rem), letală pentru jumătate dintre persoanele afectate în mai puțin de o lună.
Responsabilitatea pentru amploarea accidentului nu s-a oprit la nivel local. Multe dintre deciziile care au agravat criza au fost luate la nivelul cel mai înalt al puterii sovietice. Chiar din zorii zilei de 26 aprilie 1986, reacția autorităților a fost lipsită de transparență și empatie.
Ziua 1
La ora 02:15, departamentul Ministerului Afacerilor Interne din Prîpeat s-a întrunit într-o ședință de urgență și a hotărât blocarea tuturor drumurilor din oraș, mobilizând mii de polițiști pentru supravegherea traficului. La fel ca în cazul celor 37 de brigăzi de pompieri, aproximativ 186 de oameni care au reușit să stingă incendiul până la ora 06:35, nici polițiștii nu au primit informații despre nivelul de radiații, nu au fost echipați cu mijloace de protecție și nu li s-au oferit dozimetre. În mai puțin de o oră de la încheierea ședinței, Mihail Gorbaciov și conducerea URSS au fost informați cu privire la explozia de la Cernobîl. Nu a fost emisă nicio dispoziție privind populația civilă.
La ora 08:00, alți 286 de muncitori din tura de dimineață au început lucrările de construcție la reactoarele 5 și 6 ale centralei. În același timp, ministrul adjunct al Energiei, Alexei Makukhin, a transmis un mesaj secret către partid: reactorul a explodat, zidurile și o parte din tavan s-au prăbușit, iar lucrările se concentrează pe răcirea „zonei active“ a reactorului. În mesajul său, a menționat că evacuarea orașului Prîpeat nu este necesară.
Pentru locuitorii orașului, dimineața zilei de 26 aprilie a fost una ciudată. Deși nimic nu părea să fi avut loc, ceva nu era în regulă. Unii au devenit suspicioși, dar nimeni nu a intuit pericolul invizibil care îi înconjura. În iunie 1987, Liubov Kovalevskaia își amintea acea dimineață de sâmbătă astfel:
„Toate drumurile erau acoperite cu apă și niște lichid alb. Totul era alb, spumos, toate bordurile... Am mers mai departe și am văzut un polițist aici, altul dincolo, niciodată n-am văzut atâția polițiști în oraș. Nu făceau nimic, doar stăteau în diverse locuri, la Poștă, la Palatul Culturii. Ca și când era lege marțială. A fost un șoc destul de mare. Dar oamenii mergeau normal, erau copii peste tot. Era foarte cald. Ania, fiica mea, plecase la școală. M-am întors acasă și am zis: «Mama, nu știu ce s-a întâmplat, dar n-o lăsa pe Natașa (nepoata mea) afară din casă, iar când Ania revine de la școală, du-o direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile... M-am întors în piața centrală... Reactorul era destul de vizibil, se putea vedea că ardea și că zidul era spart. N-am știut nimic toată ziua. Nimeni n-a zis nimic. Ei bine, au zis că a fost un incendiu. Dar n-au suflat un cuvânt despre radiații. Ania s-a întors de la școală și-a zis: «Mama, am făcut educație fizică afară pentru aproape o oră». Ce nebunie!“.
Ziua 2
Tăcerea în care se cufundaseră autoritățile sovietice a fost întreruptă la miezul zilei de 27 aprilie, când nivelurile radiațiilor au atins cote alarmante. La ora 14.00, a început evacuarea populației, în urma unui anunț transmis prin difuzoarele instalate în oraș:
„În atenția rezidenților orașului Prîpeat! Consiliul Popular vă informează că, din cauza accidentului de la Centrala nucleară Cernobîl din orașul Prîpeat, condițiile radioactive din vecinătate se deteriorează. (...) Pentru ca oamenii să fie în siguranță și cât mai sănătoși posibil, copiii fiind o prioritate majoră, suntem nevoiți să evacuăm temporar cetățenii din orașele apropiate de Regiunea Kiev. (...) Este recomandat să vă luați cu voi documentele, câteva bunuri personale esențiale și niște mâncare, pentru orice eventualitate. (...) Vă rugăm să vă păstrați calmul și să fiți ordonați în acest proces de evacuare pe termen scurt“.
Locuitorii au avut doar două ore la dispoziție pentru a-și aduna câteva lucruri esențiale, crezând că vor lipsi pentru scurt timp. Cei 43.000 de oameni din Prîpeat au fost urcați în 1.200 de autobuze, iar în decurs de trei ore și jumătate, orașul a fost aproape complet evacuat. Pe străzi au rămas doar militarii, angajații centralei și echipele de lichidatori. Nu s-au înregistrat panică sau proteste. Plecarea s-a desfășurat cu calm și ordine.
„Șiruri de autobuze înghesuite au părăsit orașul. Unul lângă altul, ca niște gândaci imenși, kilometru după kilometru. Traficul era nebunesc. Numai un supraviețuitor al celui de-Al Doilea Război Mondial își poate imagina o scenă similară“, declara unul dintre locuitori.
Zilele 3 şi 4
Informația oficială despre accidentul nuclear a fost făcută publică abia în a treia zi, pe 28 aprilie, la ora 21.00. Mai potrivit decât termenul de „anunț” ar fi, însă, cel de „mențiune”, întrucât comunicatul a fost extrem de succint: s-a transmis doar că a avut loc un accident la Cernobîl și că „se iau măsuri pentru eliminarea consecințelor accidentului. Se oferă ajutor celor afectați. S-a stabilit o comisie guvernamentală”. După această scurtă intervenție, programul de televiziune a continuat cu o emisiune despre diversele probleme nucleare ale Americii, iar postul de radio a reluat programul muzical, difuzând muzică clasică.
Informația a fost completată a doua zi. Presa sovietică a precizat că două persoane au murit în incidentul de la Cernobîl, o parte din clădirea reactorului a fost distrusă, iar locuitorii orașului Prîpeat au fost evacuați.
Desigur, informațiile au depășit rapid granițele Uniunii Sovietice, așa cum a făcut-o și norul radioactiv format în urma exploziei. Primele detalii concrete despre amploarea accidentului au fost furnizate pe 29 aprilie, când un satelit american a transmis la Washington imagini ce arătau acoperișul distrus al reactorului. Primii care au decis să distribuie populației tablete de iod au fost polonezii, care au luat această măsură imediat după ce au aflat despre explozie și despre ridicarea norului radioactiv.
Ziua 6
În mijlocul tragediei acoperite cu tăcere, autoritățile sovietice au decis să își continue spectacolul și de 1 Mai, ziua dedicată celebrării muncitorilor. În timp ce vântul își schimba direcția și începea să sufle puternic spre Kiev, extinzând zona contaminării radioactive, în marile orașe ale Ucrainei și Belarusului, deja afectate de radiații, au fost organizate parade festive. Copii zâmbitori și tineri cu stegulețe, pancarte și panglici, au defilat cu entuziasm. Entuziasmul muncitoresc era însoțit de anunțurile oficiale privind depășirea planurilor cincinale în agricultură și industrie. Totuși, în tribunele rezervate înalților funcționari bătea vântul, prezența acestora nu mai era la fel de numeroasă ca în alți ani, semn că evitau apropierea de populație în ziua festivă.
Se pare că autoritățile din Kiev își protejaseră preventiv familiile, trimițând copiii departe de zona contaminată. Pentru restul populației, măsura evacuării copiilor a fost luată abia pe 6 mai, odată cu închiderea școlilor și relocarea elevilor. Numărul total al evacuaților a ajuns astfel la 500.000 de persoane, dintre care 140.000 nu s-au mai întors niciodată acasă. La 11 zile după accident, postul de radio din Kiev a transmis primele avertismente clare: populația era sfătuită să evite consumul legumelor cu frunze și să stea în locuințe cât mai mult timp.
În scurt timp, au început să apară și primele victime ale radiațiilor. Pe 9 mai a murit, la doar 23 de ani, locotenentul Volodimir Pravnik, primul pompier ajuns la reactor. A doua zi a fost anunțat decesul lui Olexandr Akimov, care suferise arsuri radioactive pe întreaga suprafață a corpului. Amândoi au fost decorați postum: cu Ordinul Lenin, respectiv cu Ordinul „Pentru Curaj“ gradul III.
Ziua 19
Au trebuit să treacă 19 zile pentru ca liderul sovietic Mihail Gorbaciov să facă primele declarații publice legate de accidentul nuclear. Pe 14 mai 1986, acesta a apărut la televiziunea de stat și a declarat: „Recent, am fost loviţi de un dezastru, accidentul nuclear de la Cernobîl. A afectat profund poporul sovietic şi a perturbat opinia publică mondială“. Gorbaciov a continuat spunând că, în urma accidentului, s-au înregistrat 9 morți și 299 de răniți.
Desigur, acestea au fost cifre aproximative. În prezent, Cernobîl este asociat cu un volum uriaș de statistici, greu de acoperit în întregime. Potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății, 240.000 de muncitori au fost mobilizați la Cernobîl în perioada 1986–1987. În total, peste 600.000 de persoane au primit certificate speciale pentru participarea la activitățile de lichidare între 1986 și 1992. În 1995, Ucraina a anunțat că 125.000 de oameni au murit ca urmare a efectelor radiației. În 2005, un raport ONU estima că, deși doar 50 de persoane au murit în primele luni după accident, până la 9.000 de oameni ar putea deceda din cauza cancerului provocat de expunerea la radiații. Cu toate acestea, nu a fost realizat niciun studiu guvernamental care să evalueze efectele radiației asupra muncitorilor, lichidatorilor sau a populației din zonă.
Viitorul
În prezent, Prîpeat este un oraș-fantomă, iar Cernobîlul trece printr-un proces de transformare. În decembrie 1986, reactorul 4 a fost acoperit cu un prim sarcofag de beton, iar în 2016, cu o a doua structură de protecție. Celelalte trei reactoare au fost oprite din funcțiune, iar lucrările la reactoarele 5 și 6 au fost abandonate. Zona din jurul centralei, un perimetru de 30 de kilometri, a fost declarată zonă de excludere, cu niveluri ridicate de contaminare radioactivă, unde locuirea nu este recomandată.
Cu toate acestea, aproximativ 200 de persoane, majoritatea din satele din apropiere, s-au reîntors pentru a-și petrece bătrânețea acasă. Deși orașul Prîpeat a fost complet părăsit, Cernobîlul a fost reconvertit pentru activități de cercetare, iar din 2017 s-a semnat un contract pentru construcția unei centrale solare de mari dimensiuni.
