Conclavul, între tradiție și scandal. Cum era ales, de fapt, papa în Evul Mediu
Orice bărbat botezat poate deveni papă, un principiu simplu, dar care ascunde o istorie complexă și tensionată. Alegerea Suveranului Pontif nu s-a bazat niciodată pe succesiune ereditară, dar rar a fost lipsită de controverse. În Evul Mediu, instabilitatea politică și lupta pentru influență transformau deseori procesul de alegere într-un spectacol al violenței, manipulării și ambițiilor personale.
Departe de a fi ceremonii solemne, multe alegeri papale au degenerat în conflicte sângeroase. Una dintre cele mai tulburătoare a fost cea din secolul al IV-lea, când alegerea Papei Damasus a dus la moartea a 120 de oameni într-o singură zi, pe străzile Romei. Alteori, titlul de papă era disputat între mari familii nobile sau impus de împărați.
În 1046, când împăratul german Henric al III-lea a sosit la Roma pentru a fi încoronat, a găsit trei papi în funcție, pe care i-a înlăturat pentru a instala propriul candidat.
Legitimitatea papală nu se baza întotdeauna pe reguli clare, ci mai degrabă pe puterea de a-și impune autoritatea, fie prin forță, fie prin controlul narațiunii oficiale. Alegerea papei era adesea influențată de un echilibru delicat între cler, aristocrația romană, alianțele familiale și intervențiile externe, de la Bizanț până la curțile imperiale carolingiene și germane, potrivit El Pais.
Compilația Liber Pontificalis, redactată între secolele VI-IX, surprinde instabilitatea vremurilor: papi care au condus doar câteva zile, adolescenți ridicați pe tronul papal, perioade lungi fără conducere și intervenții militare directe în alegerea pontifului.
În 100 de ani, au existat 30 de papi și antipapi
Secolul al X-lea, denumit adesea „epoca de fier” a papalității, a fost marcat de corupție și violență. Protestanții Reformei din secolul al XVII-lea au folosit aceste excese pentru a critica Biserica, alimentând mitul Papei Ioana, o femeie care ar fi reușit să se dea drept bărbat și să ocupe tronul papal timp de doi ani.
Între anii 900 și 1000, s-au succedat 30 de papi și antipapi, dintre care mulți au avut parte de un sfârșit violent. Unele episoade fdescriu grotescul: în timpul „Sinodului Cadavrelor”, Papa Formosus a fost judecat post-mortem, dezgropat, desfigurat și aruncat în Tibru.
În 1059, Papa Nicolae al II-lea a stabilit că doar cardinalii au dreptul de a alege noul papă, excluderea laicilor devenind oficială. Totuși, regulile, inclusiv cerința unei majorități de două treimi, au fost adesea ignorate sau contestate.
Ideea conclavului, a închiderii cardinalilor într-un spațiu izolat pentru a urgenta alegerea, s-a născut din disperare. Prima astfel de situație a avut loc în 1198, la alegerea lui Inocențiu al III-lea. În 1241, la moartea lui Grigore al IX-lea, cardinalii au fost închiși în condiții precare la Septizonium, ceea ce a dus la boli și chiar moartea unuia dintre ei. Dar cel mai cunoscut episod rămâne cel după moartea lui Clement al IV-lea. Timp de 33 de luni, fotoliul papal a rămas vacant, până când cetățenii din Viterbo au închis cardinalii și le-au redus hrana pentru a-i forța să ia o decizie. Această experiență a dus la emiterea bulei Ubi periculum de către Papa Grigore al X-lea, care a reglementat oficial conclavul.
Chiar și așa, haosul nu a încetat. Mutarea sediului papal la Avignon timp de peste 70 de ani și Schisma Occidentală, cu doi papi rivali la Roma și Avignon, au scos la iveală limitele sistemului. Criza s-a încheiat abia în 1415, la Conciliul de la Constanța, când Benedict al XIII-lea, ultimul papă de la Avignon, a fost înlăturat.
Astăzi, procesul de alegere a Papei este mult mai organizat, dar rămâne învăluit în simbolism și tradiție. Miercuri, 7 mai, 133 de cardinali s-au închis în Capela Sixtină pentru a decide cine va deveni următorul lider al Bisericii Romano-Catolice. Alegerea numelui papal, primul gest public al noului suveran pontif, este una dintre primele decizii luate de noul lider al Bisericii Romano-Catolice, având o semnificație profund simbolică în conturarea direcției pontificatului.
